Ce este stilul de atașament și cum se formează.

Stilul de atașament este ceva ce învățăm în primii 2 ani de viață, prin relația cu persoana care ne îngrijește, cu persoana de atașament (mama, tata, bunica, bona etc). Odată învățat, acest stil rămâne cu noi toată viața și ne dictează felul în care ne comportăm în relațiile de cuplu și felul în care suntem ca părinți. Înțelegerea propriului stil de atașament te va ajuta să îți înțelegi limitările emoționale, ca adult și ce ar trebui să schimbi pentru a avea relații de cuplu mai armonioase și pentru a putea fi un părinte echilbrat și de încredere.

Dacă cel puțin una dintre persoanele care te-a crescut a fost acordată la nevoile tale, a fost sensibilă și caldă în interacțiunile cu tine și a fost o prezență constantă în viața ta, în primii 2 ani, te poți considera norocosul „deținător” al unui stil de atașament securizat. În al doilea an de viață, al copilului, adultul devine un fel de „bază de siguranță” pentru acesta, de unde poate pleca să exploreze lumea și unde se poate întoarce în siguranță.

Cunoaștem cu toții adulți (dacă nu cumva suntem chiar noi așa) indisponibili din punct de vedere emoțional și ca urmare, sunt insensibili la sentimentele și nevoile partenerilor și/sau copiilor lor. Reacțiilor lor la suferințele partenerilor sau chiar ale propriilor copii, sunt extrem de reduse ca intensitate emoțională, sau lipsesc cu desăvârșire. Sunt genul de părinți care încurajează independența și dezaproba, sau chiar sancționează, plânsul. De cele mai multe ori copiii se transformă repede în mici adulți independenți care au grijă singuri de ei renunțând la a mai cere orice de la oricine. Neavând „baza de siguranță” la care să se întoarcă internalizează ideea că nu au nevoie de nimeni pentru că, oricum nimeni nu ii va ajuta, ba chiar îi va sancționa dacă se vor arăta „slabi”. Dacă toată această descriere îți „sună cunoscut”, ești, cel mai probabil, posesor de atașament evitant.

Întâlnim adesea adulți inconsecvenți în relațiile cu proprii copii. Uneori reacțiile lor sunt adecvate și conținătoare, iar alte ori sunt intruzive și insensibile. Copiii crescuți de un astfel de părinte devin confuzi și nesiguri, neștiind la ce să se aștepte. Deși sunt suspicioși și neîncrezători în ceea ce îi privește pe părinți lor, sunt, de cele mai multe ori, ceea ce am numi un copil „lipicios”, căutând afecțiunea părintelui, atata timp cât acesta este dispus să i-o ofere. Acești copii învăța un stil de atașament ambivalent/anxios, în relația cu părintele.

Atunci când un părinte este agresiv, copilul resimte abuzurile fizice și/sau emoționale ca amenințându-i însăși viața.Acești copii cresc prinși într-o dilemă fundamentală: instinctul le spune să fugă, să se adăpostească, dar însuși „adăpostul” este sursa acestor sentimente terifiante. În aceste situații copii se disociază de sinele lor, se detașează de ceea ce li se întâmplă, lăsând experiențele să se desfășoare în afara sferei conștientului lor. Acestea sunt cazuri de atașament dezorganizat.

Nimic din ce ai invățat sau din ce ți-a fost transmis, nu este ireversibil, atâta timp cât nu uiți că tu ești arhitectul propriei tale vieți!